Celula in care a murit Iuliu Maniu, fotografiată prin vizetă.

Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele neîncălzite.

Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la „neagra” şi „sura”, celule înguste de tip carceră, cu apă pe jos și fără lumină).

La geamuri au fost montate obloane, încât se putea vedea numai cerul.

O sală dedicată în mod special elitei politice care a fost exterminată la Sighet.

În noaptea de 5/6 mai 1950, în urma unei operaţiuni desfăşurate la nivel naţional au fost arestaţi 84 de foşti demnitari, transferaţi în scurt timp la Penitenciarul Sighet. Al doilea grup de foşti politicieni a fost trimis la închisoarea din nordul ţării la începutul lunii iulie 1950, cu repartizarea precisă pe celule, fixată de la Bucureşti.

Imagine de ansamblu din Sala 38: Sala Demnitarilor

Foștii demnitari au stat închiși la Sighet mai mult de un an de zile fără nici o bază legală. Abia la 1 august 1951 au fost „legalizate” lucrurile: prin decizia MAI nr. 334, 89 foști demnitari erau “trimiși” (ei se aflau deja acolo!) într-o unitate de muncă “pe termen de 24 luni – evidență specială”. Această pedeapsă administrativă, fără drept de apel, le-a fost majorată la 6 august 1953 cu 60 luni prin Decizia MSS nr. 559.

La mijlocul lunii august 1951 au ajuns la Sighet, de la închisoarea din Galaţi, liderii naţional-ţărănişti, în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, condamnaţi în noiembrie 1947 la ani grei de temniţă în cadrul unui proces de tip stalinist.

Imagine de ansamblu din Sala 38: Sala Demnitarilor

La sfârşitul lunii mai 1950 a fost transferat la Sighet de la Mănăstirea Căldăruşani grupul episcopilor şi preoţilor greco-catolici, arestaţi la sfârşitul lunii octombrie 1948 pentru refuzul de a trece la Biserica Ortodoxă. Au urmat alte loturi în septembrie şi octombrie 1950.

Detaliu din Sala 53: Sala episcopilor

În perioada 1950 – 1955 au fost încarcerați la Sighet 16 episcopi catolici, dintre care 10 greco-catolici şi 6 romano-catolici.

Detaliu din Sala 53: Sala episcopilor

Alături de ei s-au aflat vicari, canonici şi un număr important de preoţi, cu toţii închişi pentru fidelitatea faţă de credinţa lor.

Detaliu din Sala 53: Sala episcopilor

,,La Sighet am văzut, am simţit şi am trăit foamea. Se vorbeşte de atâtea ori de foame şi nu ne dăm destul de bine seama ce este foamea; în temniţa Sighetului am învăţat ce este foamea.”

Iuliu Hossu

Detaliu din Sala 53: Sala episcopilor

Supravieţuitorii Sighetului amintesc trei elemente esențiale care defineau viaţa din închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate acestea având drept scop lichidarea sistematică a deţinuţilor. Regimul penitenciar a fost conceput pentru a-i dezumaniza, umili şi batjocori pe cei închişi. Aceste scopuri erau urmărite atât prin regimul zilnic (muncile la care erau supuşi indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii), cât şi prin regimul alimentar sau cel sanitar.

Celula în care a murit Iuliu Maniu (1873-1953). Reconstituire in situ

Datorită atitudinii sale exemplare în viața publică, Iuliu Maniu a devenit între 23 august 1944 și iulie 1947, când a fost arestat, un simbol al rezistenței democratice la comunizarea țării. A sfârșit prin a i se intenta proces pentru “crimă de înaltă trădare”.

Obiecte ce i-au aparţinut lui Iuliu Maniu

Detaliu din Sălile 84-87: Sălile „Iuliu Maniu – un părinte al democraţiei”

Actul de deces al lui Iuliu Maniu, întocmit în 1957, la 4 ani de la moartea sa. A se observa că la rubrica „Ocupaţie” a fost completat „fără ocupaţie”

Detaliu din Sălile 84-87: Sălile „Iuliu Maniu – un părinte al democraţiei”

Imagine de ansamblu din Sălile 84-87: Sălile „Iuliu Maniu – un părinte al democraţiei”

Celula în care a murit Gheorghe I. Brătianu, reconstituire in situ

Împreună cu celula în care a murit Iuliu Maniu, este păstrată aşa cum a fost şi cum este descrisă de martorii morţii marelui istoric.

Imagine de ansamblu Sala 73: Celula în care a murit Gheorghe I. Brătianu

Actul de moarte al istoricului Gheorghe Brătianu, întocmit retroactiv, după 4 ani de la moartea sa.

Detaliu din Sălile 54-58: Gheorghe I. Brătianu. Un istoric în istorie

Obiecte ce au aparţinut lui Gheorghe Brătianu şi au fost trimise familiei în anul 1956 de către administraţia penitenciarului Sighet, unde murise în 1953.

Detaliu din Sălile 54-58: Gheorghe I. Brătianu. Un istoric în istorie

,,Ca în toate închisorile, era o celulă neagră, fără lumină, fără pat, în mijloc era un cârlig de care probabil unii deţinuţi erau legaţi; în această celulă erai pedepsit, intrai îmbrăcat sau dezbrăcat pe jumătate sau chiar gol, ţinut o zi sau două, depinde de pedeapsa pe care o aveai.”

(interviu cu părintele Eugen Popa – Arhiva de Istorie Orala a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, fond Aurora Sasu).

Imagine de ansamblu din Sala 37: “Neagra”

La sosirea la Sighet, deţinuţii primeau o căniţă de tablă smălţuită pentru apă, o gamelă pentru mâncare şi o lingură. Programul zilnic al meselor era stabilit la ore fixe, anunţate de un clopot.

Unii deținuți au fost obligați să îndeplinească diverse munci în cadrul programului zilnic cum ar fi măturatul pe coridoare, spălatul rufelor sau lucrul la bucătărie, tăiatul şi crăpatul lemnelor de foc, iar cea mai grea şi solicitantă muncă din penitenciar era pompatul apei.

Detaliu din Sala 37: “Neagra”

Detalii originale pastrate din arhitectura Celularului

Uși originale ale celulelor. Au fost conservate vopseaua originală și toate vizetele, ivărele și balamalele.

Detaliu din Celular, parter

Uși originale ale celulelor. Au fost conservate vopseaua originală și toate vizetele, ivărele și balamalele.

Detaliu din Celular, parter

„Îmi amintesc când, a treia zi de la sosire, grupul nostru de preoţi a fost dus la magazia de efecte şi, când ne-am îmbrăcat în costumele vărgate, nu ne-am cunoscut unul cu altul. Eram cu totul schimbaţi. Păream nişte borfaşi sau criminali ordinari. Desigur a fost prima impresie, deoarece la câtva timp ne-am obişnuit şi ne-am împăcat”.

(Alexandru Rațiu, Două scrisori, în „Memoria închisorii Sighet”, editor Romulus Rusan, București, Fundația Academia Civică, 2003, p. 122)

„Exista şi o mică infirmerie, dar goală, fără medicamente. Medicul şi sanitarul, învăţaţi de directorul Ciolpan şi de gardianul de serviciu, ne vizitau în fiecare Duminică.
Noi îi salutam: Să trăiţi domnule doctor – sunt deţinutul x, y –, mă doare capul sau măseaua, stomacul sau altceva. Lungu se uita la noi şi zicea Hm! Apoi spunea sanitarului să aducă o aspirină etc., după care pleca. (…)
Întrebarea: nu existau medicamente în România, care să ajute pe bolnavii din închisoarea Sighet?
Răspunsul: existau, însă ordinul de sus, de la Interne, era să nu fie ajutaţi, adică să moară”.

(Alexandru Rațiu, Două scrisori, in „Memoria închisorii Sighet”, editor Romulus Rusan, București, Fundația Academia Civică, 2003, p. 128-129)

În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi în vederea mult amânatei admiteri a României comuniste (RPR) în ONU, parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte închisori, parte trimiși în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deţinuţi, 53 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. În 1977 a fost dezafectată. Imobilul a fost folosit o vreme ca depozit şi spaţiu de producţie pentru mici ateliere și, în cele din urmă, o ruină abandonată.

În 1993, când Ana Blandiana și Romulus Rusan au înaintat Consiliului Europei proiectul unui muzeu, clădirea devenise o ruină imundă. Era, însă, locul unde avea să se nască primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului.

Imagine de ansamblu din Celular, parter