În total, Republica Populară Română a numărat peste 2 milioane de persoane discriminate prin metode coercitive.

Numărul românilor care au fost condamnați în perioada 1945-1989 a fost de 600.000. Alți câteva sute de mii au fost reținuți administrativ, adică închiși fără proces (unii dintre ei 8-10 ani).

Imagine de ansamblu din Sala 6: România închisorilor

Vârfurile terorii au fost înregistrate în perioadele 1948-1953 și 1958-1963, când – de altfel – pe lângă penitenciarele existente – devenite neîncăpătoare – au fost organizate numeroase lagăre de muncă forțată și au avut loc deportări, strămutări masive ale celor socotiți periculoși pentru regim (în total, încă 200.000 persoane).

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Carte poştală trimisă familiei de către deţinutul Ilie Stănescu în 1952. Condamnat la 22 ani muncă silnică pentru „tentativă de trecere a frontierei”, acesta avea să moară în 1960 în penitenciarul Galaţi.

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Ciorap cu zeci de petice, purtat în închisoare de un deținut politic și păstrat după eliberarea din închisoare.

Emil Agalidi a fost arestat la 22 ianuarie 1953 și condamnat la 10 ani muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare.  La eliberare i s-a stabili DO la Rubla. A emigrat în Canada în anii 70. La Rubla s-a împrietenit cu preotul Opriș, și el deținut politic. Părintele Opriș a păstrat de-a lungul anilor ciorapul pe care îl primise de la Agalidi. Fiica sa a donat acest obiect Memorialului Sighet.

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Ace de cusut confecționate unul din lemn de fag și altul din os (Gherla, 1953)

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Ciorapi de lână cu care s-a eliberat din penitenciar deținutul politic Victor Isac. Prezintă sute de cusături și petice în locurile în care sunt rupți sau răriți.

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Căciulă cu care a ieșit din închisoare Dinu Pillat

Dinu Pillat a fost arestat în noaptea de 25/26 mai 1959 și, condamnat în celebrul proces Noica-Pillat, la 25 ani muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A trecut prin închisorile Malmaison, Jilava, Gherla.

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Sacul în care Dinu Pillat și-a pus câteva lucruri de îmbrăcăminte înainte de arestare. Cu același sac s-a întors din închisoare la 28 iulie 1964.

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Versuri „alese” cu un fir de mătură pe o fașă medicală de doctorul Serafim Pâslaru, din Câmpulung Muscel, în infirmeria închisorii Gherla unde lucra ca deţinut. Feșele cu versuri, păstrate ascunse după eliberarea din închisoare au fost donate de familie Memorialului. Serafim Pâslaru (1911-1998), medic, arestat la 23 decembrie 1957 fiind acuzat că în 1955 ar fi acordat ajutor unui bolnav în casa unor cunoscuţi. A fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „favorizarea infracţiunii”.

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Raniță care a aparținut deținutului politic Radu Roșeanu

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Scrisoare trimisă familiei de un deținut prin intermediul unui coleg eliberat din închisoare

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Ochelari deteriorați și reparați în lagărul de la Peninsula de deținutul politic Adrian Brișcă

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

Cutie timbrată primită de Cecilia Georgescu, soția avocatului Eugen Georgescu, mort în detenție. Confecționată în detenție, caseta conținea ceasul și certificatul de deces al soțului. Cu toate că a fost expediată după moarte, ca expeditor apare numele acestuia.

Eugen GEORGESCU, avocat, în 1952 a fost condamnat administrativ pentru „manifestări dușmănoase contra U.R.S.S. și a conducerii ei și a R.P.R. și P.M.R.” A decedat la 30 iulie 1953.

Detaliu din Sala 6: România închisorilor

În 1951, odată cu escaladarea “luptei de clasă” purtată de comuniști împotriva restului populației, organigrama D.G.S.P. crescuse aproape de 5 ori (la 15280 posturi), păstrându-se aceleași criterii de încadrare: originea socială și “ura de clasă”.

Detaliu din Sala 14: Securitatea între 1948 – 1989

Munca forțată – adică folosirea deținuților politici ca mână de lucru pe diverse șantiere sau în mine – a fost larg utilizată în perioada comunistă.

Mii de deținuți politici au fost închiși în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în coloniile de muncă din minele de plumb maramureșene. la începutul anilor 50.  Lagărele de muncă forțată din Bălțile și din Delta Dunării au fost pline de deținuți la sfârșitul anilor 50.

Imagine de ansamblu din Sala 17: Munca forțată

Cel mai cunoscut dintre șantiere a fost Canalul Dunărea-Marea Neagră, început în martie 1950, întrerupt în 1953. Mâna de lucru era asigurată de “elementele reacționare”, majoritatea “reținute administrativ”, fără proces, pe termene variind între 12 și 60 de luni. Canalul era, în termenii regimului Gheorghiu-Dej, “un mormânt al burgheziei românești”. După cele mai prudente estimări, în lagărele lui au fost concentrați, numai în 1950, peste 40000 de deținuți. Alți 20000 erau așa numiții “lucrători voluntari”.

Detaliu din Sala 17: Munca forțată

Motocicleta proiectată de deținuții politic de la Aiud, unde funcționa și o uzină a închisorii

”La Aiud-fabrică erau specialişti,  erau ingineri de mâna întâi…Şi a venit ordin: să proiectăm şi să executăm o motocicletă cu motor cu tot, în fabrică… S-a făcut un colectiv de 3 ingineri ca să proiectăm un motor de motocicletă şi să facem o motocicletă… Proiectul de motor a fost făcut de inginerul Stambuleanu, cutia de viteză a fost făcută de Costel Nicolau şi restul instalaţiei şi motorul au fost făcute de mine, tot ansamblul…

Mărturia lui Sorin Tulea

Foto: Motocicletă fabricată în închisoarea Aiud de deținuții politic. Detaliu din Sala 17: Munca forțată

În nordul ţării, în Maramureş, au fost deschise, în 1950, trei lagăre de muncă destinate deţinuţilor politici, Baia Sprie, Valea Nistrului şi Cavnic. Acestea au funcţionat până în 1955.

Condiţiile de muncă din minele de plumb erau extrem de grele, mai ales pentru nişte oameni care trecuseră prin regimul de subalimentare al închisorilor politice.

Ion Ioanid sintetiza astfel situaţia: “Era greu de apreciat unde erau şansele cele mai mari de a rezista şi a scăpa cu viaţă: stând flămând într-o celulă de închisoare, dar fără să faci vreun efort, sau irosindu-ţi ultimele puteri muncind până la exterminare în mină…”

Foto: exploatarea minieră de la Baia Sprie, care, între 1950 şi 1955, a funcţionat ca lagăr de muncă pentru deţinuţii politici. Detaliu din Sala 17: Munca forțată

„Această evadare nu a fost o goană după recăpătarea libertății. Pentru că lagărul cel mare, care cuprindea întreaga țară, nu putea să ne ofere ceea ce ne mobiliza și ne preocupa pe noi. …Am vrut și noi o dată, în teroarea și-n spaima aceea care domnea peste tot, și mai ales în închisoare, să demonstrăm că totuși, această claustrare ermetică, la care ne-au supus cu foarte mare succes comuniștii, nu este impenetrabilă; de aceea această evadare s-a vrut mai degrabă o acțiune de protest.”

Mărturia medicului Miltiade Ionescu, unul dintre cei 14 deținuți politic evadați din lagărul de muncă de la Cavnic în 6 iunie 1953

Foto: schiţa evadării, realizată de Ion Ioanid. Detaliu din Sala 17: Munca forțată

„Lagărul de la Salcia pare tot mai mult o variantă a iadului… se bate pe rupte, căutându-se deţinuţilor vinile cu lumânarea, un pat prost făcut, o bonetă nesmulsă precipitat de pe cap la trecerea unui caraliu dar, mai ales, neexecutarea normei, despre care şi ei ştiu şi noi ştim că a fost calculată ca să nu poată fi făcută…La Salcia nu m-am spălat decât pe mâini, de câteva ori din noiembrie până la sfârşitul lui martie, iar pe corp – niciodată. În primăvară am năpârlit ca un şarpe, pielea moartă…” (Al. Mihalcea, Jurnal de ocnă)

Foto: schiţa coloniei de la Salcia, unul din lagărele de muncă forţată din Balta Brăilei. Detaliu din Sala 17: Munca forțată

Articolul 209 din Codul Penal este „gaura neagră” a justiției comuniste. O treime din condamnările politice de după anul 1948 au fost pronunțate în baza acestui articol care definea cu ambiguitate diabolică „uneltirea contra ordinii socialiste” sau „uneltirea contra ordinii de stat”.

Imagine de ansamblu din Sala 46 – Articolul 209

Sub acuzația de „uneltire contra ordinii sociale” puteai fi condamnat pentru că ai participat la o organizație anticomunistă, pentru că ai refuzat să intri în sindicat sau în gospodăria colectivă, pentru că ai ascultat un post de radio occidental, pentru că ai scos ochii unui portret sau, pur și simplu, pentru că ai spus o glumă.

Detaliu din Sala 46 – Articolul 209

Pedepsele erau stabilite de activiști și anchetatori, iar în cele din urmă de magistrații roșii, în funcție de „pericolul social” pe care îl reprezenta inculpatul.

Extras dintr-o fişă matricolă penală a unui deţinut condamnat în baza articolului 209 C.P.

Detaliu din Sala 46 – Articolul 209

Pedepsele au crescut, de-a lungul anilor, astfel încât în 1959 putea fi dictată pedeapsa cu moartea pentru un motiv sancționat în 1948-1949 „doar” cu 7 ani de temniță.

Extras dintr-o fişă matricolă penală a unui deţinut condamnat în baza articolului 209 C.P.

Detaliu din Sala 46 – Articolul 209

Extras dintr-o fişă matricolă penală a unui deţinut condamnat în baza articolului 209 C.P.

Detaliu din Sala 46 – Articolul 209

În noaptea de 17/18 iunie 1951 a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. Un număr de cca 44.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor de pe zona de frontieră cu Iugoslavia (județele Timiș, Caraș-Severin, Mehedinți) și deportate în Bărăgan.

Imagine de ansamblu din Sala 47: Deportarea în Bărăgan

În deportare au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, numeroși refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii au fost încărcați în vagoane de marfă puse sub pază militară, iar după zece-patrusprezece zile de mers au fost aruncați în câmp și lăsați să-și construiască prin forțe proprii case din chirpici sau pământ bătut, acoperite cu paie sau stuf.

Detaliu din Sala 47: Deportarea în Bărăgan

Pentru a justifica această izolare totală, Securitatea a lansat zvonul că este vorba de deportați coreeni! În cele 18 așezări nou construite majoritatea deportaților au fost reținuți cinci ani, până în 1956, însă alții au rămas aici pentru totdeauna. Numărul celor morți se ridică la 1700. Cel mai vârstnic dintre morți împlinise 100 ani (fusese deportat la 95!).

Fotografiile din deportare, dar și obiecte păstrate încă de atunci, încearcă să reconstituie imaginea satelor de deportați bănățeni din Bărăgan.

Detaliu din Sala 47: Deportarea în Bărăgan

Numărul victimelor din anii comunismului (1945-1989) se ridică la 2 milioane. Este vorba de foștii deținuți și deportați politici, de tinerii (o jumătate de milion!) obligați să presteze munci înrobitoare în cadrul serviciului militar, de cei scoși din casele părintești, de cei cărora „dosarul” de cadre le-a închis drumul spre viitorul dorit, de cei uciși fără judecată sau executați prin sentință.

Tot victime au fost și familiile pe care comunismul le-a destrămat, martirizat sau exterminat.

Detaliu din Sala 69: Familii reprimate

Familia Sarafolean

Amalia şi Gheorghe Sarafolean din Comloşu Mare (Timiş) au fost deportaţi împreună cu cei doi copii, Dora (8 ani) şi Silviu (4 ani), la 18 iunie 1951 în Bărăgan. În 1959, la trei ani după întoarcerea din Bărăgan, Gheorghe Sarafolean a fost rearestat şi condamnat la 10 ani „muncă silnică” pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

Detaliu din Sala 69: Familii reprimate

Familia Mateoc

Ioan Mateoc, ţăran, executat de către trupele de Securitate la 3 august 1949, în comuna Ucuriş, în urma răscoalei împotriva colectivizării; în aceeaşi zi, familia i-a fost deportată, iar câteva zile mai târziu fiul său, Ioan, a fost şi el executat.

Detaliu din Sala 69: Familii reprimate

Familia Lugoşianu

Ion Lugoşianu, fost ministru, delegat la Liga Naţiunilor, condamnat în august 1949 la muncă silnică pe viaţă pentru „crimă de înaltă trădare”, a murit la 7 noiembrie 1957 în penitenciarul Râmnicu Sărat. Fiul său, Ioan, arestat în 1958 şi condamnat la moarte pentru „acte de teroare”, a fost executat în penitenciarul Jilava la 5 decembrie 1958. Două dintre surorile sale, Elena Lugoşianu şi Ana Stan, au fost arestate la 15 aprilie 1952 în lotul „familiilor de demnitari”. O altă soră a lui Ion Lugoşianu, Veronica Georgescu, a fost arestată o dată cu fratele său, fiind condamnată la 8 ani închisoare corecţională.

Detaliu din Sala 69: Familii reprimate

Între anii 1948 și 1989 au existat mii de arestări și deportări în rândul elevilor de liceu. Statistic, ei reprezintă 2% din totalul deținuților politici.

Cei mai mulți au format organizații anticomuniste („ligi”, „mișcări”, „societăți”) care depuneau jurăminte de confidențialitate, făceau rost de arme, scriau și difuzau manifeste, se pregăteau să ajute grupurile de rezistență din munți, sau, dimpotrivă, să fugă peste frontieră. La alții era vorba doar de fronde juvenile, de afișe sau portrete mâzgălite sau rupte, de glume, epigrame, caricaturi, pe care Securitatea le lua în serios și le sancționa prin arestări, anchete, condamnări exemplare, menite să sperie.

Detaliu din Sala 71: Elevi în detenție

Peste 10.000 adolescenți au fost dispersați în noaptea de 2/3 martie 1949 sau deportați în Bărăgan în noaptea „Rusaliilor negre” (17/18 iunie 1951).

Foto: clasă de elevi deportaţi în Bărăgan. Detaliu din Sala 71: Elevi în detenție

Victime ale comuniștilor au fost și cei 175 de elevi (câțiva, chiar, preșcolari) răniți sau anchetați în decembrie 1989. 40 de elevi au murit tot atunci, în acea „cruciadă a copiilor”, alcătuind miezul curat al revoluției române.

Imagine de ansamblu din Sala 71: Elevi în detenție

Basarabia, fostă provincie românească, stăpânită 106 ani de țarii Rusiei, revine în 1918 la Patria Mamă și devine în 1940 teritoriu sovietic, ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop. Eliberată în 1941 și resovietizată în 1944, sub denumirea RSS Moldovenească, devine un poligon de încercare pentru experiențele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) și NKVD: deportări pe viață, exterminarea elitelor, colectivizarea satelor și industrializarea forțată, rusificarea culturii și a vieții publice, alterarea mentalităților.

Foto: Copii deportați în Siberia. Detaliu din Sala 22: Basarabia în Gulag

După revoluția de la Budapesta, din 1956, comunitatea maghiară din Transilvania a fost supusă persecuțiilor, fiind operate numeroase arestări.

Detaliu din Sala 41: Represiuni etnice

Mii de femei au trecut prin închisorile comuniste,  femei închise și despărțite în mod tragic de copiii lor, femei care au suferit închisoarea, fie ca mame, soții sau fiice ale unor deținuți, fie pentru că au fost, ele însele, considerate de comuniști periculoase pentru ordinea socială.

Imagine de ansamblu cu Sala 52: Femei în închisoare

În afara închisorilor mixte au existat unele rezervate exclusiv femeilor: Mislea, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni sau Arad.

Imagine de ansamblu cu Sala 52: Femei în închisoare

Cămaşa Elisabetei Rizea

Elisabeta Rizea a fost condamnată de două ori – mai întâi la 6 ani închisoare corecţională, apoi la 25 ani muncă silnică – pentru ajutorul pe care l-a dat membrilor grupului de rezistenţă din zona Nucşoarei, condus de căpitanul Toma Arnăuţoiu.

Detaliu din Sala 52: Femei în închisoare

În expoziție se găsesc obiectele păstrate cu greu din perioada detenției

Obiect realizat în detenţie, donat de Aurora Ille Dumitrescu

Aurora Ille Dumitrescu a fost condamnată în 1953 la 6 ani închisoare coecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

Detaliu din Sala 52: Femei în închisoare

Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor deținuți „recalcitranți”, de cele mai diferite credințe politice și religioase, cu scopul de a-i face să se umilească reciproc,să se maltrateze fizic și să se mutileze psihic denigrându-și trecutul. Această operație diabolică de depersonalizare, de „destrămare a anturajului” și de asasinat moral s-a desfășurat cu începere din vara lui 1948 în penitenciarul Suceava, culminând în penitenciarul Pitești, unde a atins apogeul cruzimii și bestialității, continuând apoi, cu o putere mai scăzută, în penitenciarele Gherla și Târgu Ocna.

Detaliu din Sala 50: Fenomenul Pitești

Imagine de ansamblu cu Sala 50: Fenomenul Pitești

Sechele lăsate de detenţia politică

Studiile făcute după 1989 au identificat principalele suferinţe emotive şi psihice ale foştilor deţinuţi, timp de ani şi decenii după eliberare. 85% din foştii deţinuţi şi persecutaţi politic se plâng de o astenie fizică şi psihică permanentă, iar la 78% dintre ei s-au constatat o hiperemotivitate marcată, iritabilitate, explozivitate, izbucniri afective.

Au fost identificate, de asemenea, tulburări de somn, hipermezie dureroasă cauzată de retrăirea în stare de semivigilenţă a unor vechi umilinţe, coşmaruri, insomnii, tulburări psihosomatice, sindroame de astmă, colite, ulcere, diabet. De asemenea, encefalopatii organice cauzate de denutriţie, de traumatisme repetate.

În sfârşit, una din caracteristicile stării de după detenţie este „disforia” (stările de frică, neliniştea psihomotorie, sentimente de disperare nemotivată, convingere că viaţa nu mai are sens).

Detaliu din Sala 72: Medicina în închisoare

Boli de închisoare

Afecţiuni apărute în urma torturilor. Detaliu din Sala 72: Medicina în închisoare