4. Reprimarea culturii și Bisericii

Sala 13, parter: Represiunea împotriva Bisericii

Sala 43, etaj 1: Represiunea împotriva literaturii (Scriitori în închisori)

Sala 42, etaj 1: Maeștri și opere după gratii

Sala 39, etaj 1: Comunizarea învățământului

Sala 40, etaj 1: Distrugerea Academiei

Sala 51, etaj 1 - Poezia în închisoare

Tactica pentru distrugerea bisericilor creștine care activau în România a diferit de la un caz la altul. Scopul urmărit era însă același: dezrădăcinarea credinței și impunerea ateismului materialist dialectic.

Imagine de ansamblu din Sala 13: Represiunea împotriva Bisericii
Imagine din Sala 13: Represiunea împotriva Bisericii
Detaliu din Sala 13: Represiunea împotriva Bisericii, unde geamurile fostei celule de închisoare au fost înlocuite de icoane pe sticlă pictate de artista Mariana Macri
În cazul Bisericii Ortodoxe Române, majoritară și având statutul de biserică națională, a fost folosită decapitarea. Înalții ierarhi au fost înlocuiți, unii dintre ei murind în condiții suspecte, alții fiind arestați și primind „domiciliu obligatoriu” în mănăstiri.
De-a lungul anilor peste 2000 de preoți au fost arestați, mulți dintre ei pe motiv că… răspândesc misticismul, că predică împotriva materialismului dialectic sau se opun orânduirii socialiste !

Foto: Sandu Tudor (22 decembrie 1896, București – 17 noiembrie 1962, închisoarea Aiud), fotografie de la arestare. Fondatorul mişcării de rezistenţă spirituală intitulată „Rugul aprins”. Arestat în 1949, este condamnat la 5 ani închisoare. Rearestat în 1958, alături de alți cincisprezece membri ai grupului. După o anchetă chinuitoare, li se înscenează un proces politic la Tribunalul Militar Bucureşti, fiind acuzaţi că au făcut parte dintr-o organizaţie clandestină. Condamnările merg de la 5 ani închisoare până la 25 de ani. Părintele Daniel este condamnat la 25 ani temniţă grea pentru „uneltire contra ordinii de stat”.

Detaliu din Sala 13: Represiunea împotriva Bisericii
Biserica Greco-catolică (Unită cu Roma) a fost interzisă în octombrie 1948.

Preoții au fost arestați. Episcopilor li s-a impus inițiat domiciliu obligatoriu în mănăstirile ortodoxe și, în cele din urmă, au fost duși la închisoarea Sighet.

Biserica a funcționat în clandestinitate, în locul prelaților arestați fiind numiți alții, in petore, care treptat erau și ei arestați.

Foto: Episcopi romano și greco catolici la Nunțiatura Apostolică, București, 1943. Detaliu din Sala 13: Represiunea împotriva Bisericii
Biserica Romano-Catolică a avut de-a lungul perioadei comuniste un statut de biserică tolerată, dar nerecunoscută oficial. Pentru că avea „legături cu străinătatea” a fost considerată o „oficină imperialistă”, „cuib de spioni și trădători” etc. O serie de procese politice s-au soldat cu condamnarea sau expulzarea personalului Nunțiaturii Apostolice din București. Episcopii și preoții au fost arestați, condamnați la ani grei de închisoare. Mulți au murit în captivitate.

Foto: Vladimir Ghika (25 decembrie 1873, Constantinopol – 16 mai 1954, închisoarea Jilava). Teolog, călugăr, diplomat, print, duhovnic, scriitor. A fost arestat la 15 noiembrie 1952 şi condamnat la 3 ani temniţă grea pentru „complicitate la crimă de înaltă trădare”. A murit la vârsta de optzeci de ani, la 16 mai 1954, la Jilava.

Detaliu din Sala 13: Represiunea împotriva Bisericii
Cultele protestante şi neoprotestante au fost, de asemenea, urmărite și persecutate, pe motiv că ar fi fost „dirijate din exterior”. Comuniștii nu concepeau nici o activitate, fie ea și confesională, care să nu fie supusă controlului lor.

În închisorile comuniste, slujbașii tuturor cultelor și-au continuat misiunea, trecând atât peste barierele confesionale, cât și peste cerbicia temnicerilor. Sunt cunoscute, din mărturiile orale, adevărate exemple de înfrățire ecumenică.

Detaliu din Sala 13: Represiunea împotriva Bisericii

Odată cu instaurarea comunismului, partidul comunist a impus o orientare prosovietică, proletcultistă, în toate domeniile. Bibliotecile și librăriile au fost epurate de titlurile „necorespunzătoare” din punct de vedere politic (peste 8000). Nimic nu putea fi publicat, jucat sau interpretat fără aprobare. S-au luat primele măsuri pentru lichidarea a tot ceea ce însemna legătură cu tradițiile europene și cu propriile tradiții.

Detaliu din Sala 43: Represiunea împotriva literaturii
Numeroși oameni de cultură au fost aruncați în închisori, altora li s-a interzis să mai publice. A fost un adevărat genocid cultural, ale cărui urmări dăinuie până azi în mentalitățile publice.

Imagine de ansamblu din Sala 43: Represiunea împotriva literaturii
În sală pot fi văzute câteva din aceste experiențe tragice: o listă a scriitorilor interziși, fișele de detenție, precum și obiecte personale.

Detaliu din Sala 43: Represiunea împotriva literaturii
Lucian Blaga, Alice Voinescu, întregul lot al procesului „Noica-Pillat”, tânărul poet Constant Tonegaru sunt câteva din studiile de caz care ilustrează intensa represiune exercitată asupra scriitorilor, începând cu cenzura și mergând până la închisoare și moarte.

Detaliu din Sala 43: Represiunea împotriva literaturii
Detaliu din Sala 43: Represiunea împotriva literaturii

Artele au suferit aceleași restricții și represiuni ca și literatura, iar creatorii lor au fost urmăriți, arestați, condamnați ori de câte ori se opuneau regimului, fie în calitate de cetățeni, fie prin operele lor.

Imagine de ansamblu din Sala 42: Maeștri și opere după gratii
Filmul – fiind o artă subvenționată de stat – era cel mai vulnerabil la efectele cenzurii.

Numeroase filme au fost interzise, după ce fuseseră măcelărite de cenzura diferitelor comisii. Reconstituirea, o capodoperă a regizorului Lucian Pintilie, a rulat doar patru săptămâni, la un singur cinematograf, înainte de a fi interzisă în țară și la export, ceea ce a împiedicat-o să participe la marile festivaluri internaționale. Filmul Faleze de nisip de Dan Pița și Bujor Nedelcovici a fost interzis personal de N. Ceaușescu în cadrul celebrei conferințe de la Mangalia, în august 1983.

Ieșită din comun a fost și interzicerea, în septembrie 1972, a spectacolului de la Teatrul „Bulandra” din București cu piesa Revizorul de Gogol, după care regizorul Lucian Pintilie n-a mai putut lucra în țară ani îndelungați, autoexilându-se în Occident.

Detaliu din Sala 42: Maeștri și opere după gratii
Constantin Tănase și Mărioara Voiculescu, în teatru, Dimitrie Cuclin sau Erich Bergel, în muzică, Corneliu Baba sau Nicolae David, în artele plastice, sunt doar câțiva din maeștrii artelor care au fost interziși, suprimați ori închiși, mai ales în perioada sumbră a anilor 1945-1964.

Detaliu din Sala 42: Maeștri și opere după gratii
O secțiune a expoziției arată monumentele clasice distruse de comuniști, precum și cântecele tradiționale interzise, pentru intonarea cărora puteai să faci închisoare.

Detaliu din Sala 42: Maeștri și opere după gratii

Regimul comunist a reprimat prin teroare orice gest de împotrivire. Generația adultă a umplut închisorile și a fost decimată în lagărele de muncă. Pentru tineretul care se năștea au fost imaginate cele mai perverse metode de clonare în spiritul ideologiei comuniste.

Imagine de ansamblu din Sala 39: Comunizarea învățământului
Încă din primii ani ai sovietizării, o bună parte a educatorilor – de la dascălii de țară la profesorii universitari – au fost concediați, trimiși spre profesiuni manuale, duși la muncă forțată sau în închisori. Cei rămași la catedră sau cei nou-veniți au trebuit să se adapteze „noilor vremi”, devenind instrumente de propagare a „învățăturii marxist-leniniste”.

Imagine de ansamblu din Sala 39: Comunizarea învățământului
Materiile erau predate întâi după ”teze provizorii”, apoi după „manuale unice” de tip sovietic, disciplinele clasiciste au fost înlocuite cu altele, propagandistice, violent ideologizate. Rezultatul a fost crearea „omului nou” (vis al tuturor dictatorilor), inițiat de Gheorghiu-Dej și desăvârșit de Nicolae Ceaușescu.

Un individ lipsit de trecut și obligat să privească zâmbind spre un „viitor luminos” care n-a mai sosit. Această sală descrie procesul funest de depersonalizare a cetățenilor României de-a lungul unei jumătăți de secol (cu urmări până în ziua de azi). Totodată este un omagiu pentru cei ce s-au opus, plătindu-și demnitatea cu libertatea și uneori cu viața.

Detaliu din Sala 39: Comunizarea învățământului

Încă din septembrie 1944 Academia Română era puternic lovită de presa comunistă („Scânteia”, „România Liberă”, „Victoria”), care cerea „democratizarea” ei, „curățirea de elementele reacționare”. Totuși a rezistat până în iunie 1948 când, prin decretul prezidențial nr. 76, este transformată în „Academia Republicii Populare Române”, căreia i se atribuie ca obiectiv principal „ridicarea nivelului material și culturalal poporului”. Potrivit acestui decret, „Academia Română (…) se transformă într-o instituție de stat” (art. 1), care „își va desfășura activitatea potrivit cu nevoile de întărire și dezvoltare a RPR” (art. 2).

Imagine de ansamblu din Sala 40: Distrugerea Academiei
Vechii membri ai instituției au fost excluși în bloc, o mică parte fiind reprimiți în noul for, completat cu personalități devotate partidului.

Detaliu din Sala 40: Distrugerea Academiei
Președinte de onoare a fost numit savantul C.I. Parhon, același care semnase și decretul de distrugere a Academiei vechi, atunci în calitate de președinte al Prezidiului MAN.

Detaliu din Sala 40: Distrugerea Academiei
Membrii Academiei Române (1943)

Detaliu din Sala 40: Distrugerea Academiei
Mare parte a academicienilor demiși n-au mai fost lăsați nici măcar să-și ducă traiul de mizerie, ci la scurt timp au fost arestați, umplând închisorile și, unii, murind acolo.

Foto: Alexandru Lapedatu, membru al Academiei Române, preşedinte al Academiei între 1935 şi 1938. Arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, a fost încarcerat la penitenciarul din Sighet, unde a decedat la 30 august 1950. Avea 74 de ani. Detaliu din Sala 40: Distrugerea Academiei
Ion Nistor, membru al Academiei Române, preşedinte al Secţiunii istorice între 1929 şi 1932. A fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 ş încarcerat în penitenciarul Sighet până în 1955

Detaliu din Sala 40: Distrugerea Academiei

4. Reprimarea culturii și Bisericii